9 Ianuarie, 2006

Filipeni 1:20

Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Cristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea.

Apostolul Pavel se afla în închisoarea din Roma când a scris aceste cuvinte. Au fost zile de aşteptare pentru apostolul Pavel, care nu a vrut să fie în închisoarea Romei, ci a vrut să fie liber să predice celor din Roma. Nu ştim cât a avut de aşteptat până la proces, dar reiese din acest text că urma să fie pus în faţa cezarului. Acolo se aştepta şi nădăjduia să nu fie dat de ruşine cu nimic. Nu cred că apostolul Pavel credea că cezarul avea vre-o acuzaţie împotriva lui, dar se ştia ce cruzime era la cezarii Romei. Dar chiar dacă cezarul ar fi găsit cu ce să-l condamne, el a dorit ca Domnul Isus să fie proslăvit, adică glorificat cu îndrăzneală fie prin viaţa lui, fie prin moartea lui. Ce fel de om a fost Pavel! Şi viaţa şi moartea erau egale pentru el. Nu ţinea neapărat la viaţa lui, ci era gata oricând de moarte. Cum suntem noi oare? Suntem şi noi cu nădejdea că nu vom fi daţi de ruşine? Dacă ne încredem în Domnul Isus, nu vom fi daţi de ruşine niciodată! Să ne ajute Domnul ca şi noi să-L proslăvim pe Dumnezeu atât prin viaţa noastră cât şi prin moartea noastră!