20 Aprilie, 2006

Luca 24:17

El Le-a zis: Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum? Şi ei s-au oprit, uitându-se trişti.

În ziua învierii Domnului Isus, ucenicii nu au ştiut ce să creadă. Au auzit de la femeile care erau cu ei, că au văzut nişte îngeri care le-au spus că Isus a înviat. Doi dintre ei au plecat spre Emaus, un sat nu prea departe de Ierusalim. Domnul Isus a mers cu ei pe drum şi a auzit discuţiile lor. Când El i-a întrebat despre discuţiile lor, ei s-au oprit uitându-se trişti. Ce-o fi însemnat tristeţea lor? Le-a părut rău oare că a mai existat cineva în Ierusalim, care să nu ştie ce s-a petrecut acolo în acele zile? Sau erau trişti că nu ştiau ce să spună acelui străin? Câte ar fi avut ei să spună! Câte lucruri nu au văzut şi auzit de la Domnul Isus, dar ce rost mai aveau să le spună acum. El a murit şi nu se mai ştie nimic de El. Toate câte le-ar fi putut spune ar fi avut rost, dacă El era viu, dar acum...nu mai avea rost, căci ceea ce ei au sperat nu s-a întâmplat. Domnul Isus i-a ascultat şi nu a zis nimic, ci doar le-a explicat din Scriptură că Isus trebuia să sufere şi să moară, dar va învia! Ştim că în final, ei L-au recunoscut şi au crezut că a înviat cu adevărat! Cum sunt privirile noastre oare? Suntem şi noi pe drumul spre Emaus cu privirile triste? Ne sunt şi visurile noastre năruite? Dacă da, atunci să venim la El cu credinţă şi să-I spunem ce ne apasă, căci El nu a scos pe nimeni afară când a venit la El. Fie ca şi astăzi să umblăm în lumina învierii aducându-I slavă pentru că a înviat şi să spunem şi altora că Isus e viu cu adevărat!